Etichetă: Bucuresti

De ce protestăm? România, ţara cu prea mulţi păstori?!

Credinta

De ce protestăm? România, ţara cu prea mulţi păstori?!

Distribuiți vă rog

OUG 13. OUG 14. Dragnea. PSD. Revoluţie. Şi lista poate continua. Cam asta a fost laitmotivul ultimelor săptămâni, în România. Televiziuni, raiting, totul şi nimic.

Nu fac politică şi nu am nici o treabă cu partidele. Ceea ce vreau să spun în câteva paragrafe, este durerea mea, ca şi creştin. Nu scriu în calitate de simpatizantă a vreunui grup politic, ci în calitate de cetăţean al unei ţări prîn care sunt doar trecătoare. Sau, cum zicea Rick Warren: “chiriaşă”.

Scriu pentru că, citind cartea lui A.W Tozer, “Rutină, putreziciune sau trezire”, (recomand!) am simţit un cuţit în inimă. Inima asta care bate pentru ţara mea, şi pentru Dumnezeul meu. L-am simţit pentru că în tot timpul acesta al protestelor, am fost înjunghiată de multe persoane, inclusiv rude de sânge. Oameni pe care Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe mine, care mi-au fost aproape în clipe grele, poate, oameni frumoşi şi dragi, dar care au înţeles că rostul nostru, al tinerilor, este acela de a “sta cuminţi, să nu ne omoare vreun nebun, în stradă” sau acela de a răspunde întrebării: “Cu ce te afectează pe tine, în mod direct, legea asta? Tu nu eşi mai deşteaptă ca ei!” etc. Cu tot respectul pe care-l port fiecărui om frumos din lumea asta, îndrăznesc să spun următoarele:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

¤ ca şi creştin, ştiu aşa: că Dumnezeu, cu mii de ani în urmă, a poruncit poporului Israel: “Aţi locuit destulă vreme pe muntele acesta. Întoarceţi-vă şi plecaţi!” (Deuteronom 1:5-8) Şi versetul acesta mie mi-a amintit de ţara mea şi de noi, românii, în zilele noastre. Versetul acesta, în situaţia de faţă, îmi vorbeşte despre obişnuinţă, despre egoism, despre mulţumire de sine şi confort. Adică, tăcând, suntem acei creştini CĂLDUŢI, care preferăm să stăm în paturile noastre confortabile, să ne vedem de joburile noastre, (unele dintre ele mai mult decât bine plătite) să ne creştem copiii, şi să ne prefacem că toate aceste activităţi ne ocupă tot timpul. Apoi nu ieşim în stradă şi nu cerem dreptate pentru că ne e teamă de consecinţe negative. Dacă ne omoară în stradă vreun drogat?! (să-mi citez câteva cunoştinţe)

Versetul acesta îmi spune într-adevăr despre “psihologia rutinei şi despre dictatura obişnuinţei”. (A.W. TOZER) Îmi vorbeştre despre noi, cei care preferăm să trăim într-un cimitir în care ştim foarte bine că nimic nu se mai poate schimba, decât puţină tămâie în plus, câteva flori în plus, ceva morminte surpate, ori niscaiva oameni care plâng. Toate, într-o mişcare de rotaţie, care nu face altceva decât să se întoarcă, mereu şi mereu, de unde a plecat.

Despre noi, cei care ne facem că nu vedem că inamic nu este un anumit partid ori un an anume domn Dragnea, ci omul dinăuntrul nostru. Noi înşine, mic cu mare, creştini care susţinem că suntem una cu Hristos, formăm o pătură putrezită, dar parfumată foarte bine, astfel încât să nu vină cineva să o verifice. E de ajuns să miroasă bine, restul e… can can. Ne ascundem, se pare, în spatele aşa-numitelor “lipse de timp, de energie, sau de rost”, pentru a nu recunoaşte că de fapt, singurul nostru duşman este o atitudine egoistă, de a admite lucrurile aşa cum sunt ele. Susţinând apoi, că alţii trebuie să decidă soarta ţării, nu noi. Parcă am repeta în biserică aceleaşi refrene pe care le cunoaştem de ani de zile, dar automat, fără pic de sentiment.

Video: YOUTUBE

¤ Trăim într-o ţară liberă, unde nimeni nu ne împuşcă pentru că ne rugăm, pentru că iubim un Dumnezeu care pentru mulţi este o iluzie, şi unde avem voie să facem orice. (ironică fiind acum, spun: inclusiv să furăm fără să fim pedepsiţi!) Dacă avem libertatea asta, oare nu este datorită harului nemăsurat al Lui? Oare atunci când primim un cadou trebuie să-l primim ca şi când l-am merita? Şi dacă suntem liberi, nu ar trebui oare să acţionăm şi să strigăm cât putem: “Dreptate!”? Da, cu riscul propriei vieţi!

¤ statul acesta nu este o entitate în sine; statul înseamnă oamenii din care este alcătuit. Pentru a schimba ceva în stat, trebuie intervenit prin schimbarea oamenilor din el. M-a marcat un paragraf din cartea “Rutină, putreziciune sau trezire”, care spune aşa: “Dovada că o biserică a intrat în putreziciune secetoasă este existenţa a 3 păcate: păcatul neprihănirii proprii, păcatul judecării altora şi păcatul mulţumirii de sine.”

 Acest paragraf m-a dus cu gândul la România din aceste zile. România putrezeşte sub ochii noştri, tocmai din cauză că avem senzaţia că suntem bine aşa cum suntem. Neimplicaţi, dar cu scuzele perfecte: statul ştie mai bine ce face, noi nu avem experienţă şi nici putere să ne luptăm cu el! Când suntem mulţumiţi cu starea noastră actuală, de ce să mai cerem schimbare? România putrezeşte sub ochii noştri pentru că îi judecăm pe alţii, înainte de a începe schimbarea cu noi înşine. Vă amintiţi de clipa când Mântuitorul a spus că unul din ucenici Îl va vinde? Ce au răspuns ei? “Doamne, cu cumva sunt eu?” Cum să nu mă lovească în inimă acest răspuns, când ţara noastră cam cu asta se confruntă acum? În loc să dea vina pe ceilalţi, întrebând: “Doamne, nu cumva e el?”, ucenicii s-au îndreptat fiecare spre sine. Nu credeţi că aşa ar trebui să procedăm şi noi acum? Că ar trebui să ne întrebăm ţara, cu smerenie şi curaj, asumându-ne responsabilitatea pentru duritatea unui adevăr: “Românie, nu cumva sunt eu cel care te vinde?”, tocmai pentru că nu fac nimic să te scot din mâinile celor care vor să te urce pe cruce?

Închei, citându-l pe Tozer: “Diferenţa între un picior de lemn şi un picior bun este că, dacă înţepi piciorul de lemn al unei persoane, persoana în cauză nu-şi dă seama.” 

Haideţi să nu fim picioarele de lemn ale unei ţări în care s-a murit pentru libertate! Să fim unele reale, care reacţionează la durere. Şi când ţara ne e ameninţaţă cu moartea, ar trebui să ne doară. Să ne plecăm pe genunchi şi să strigăm plini de smerenie: “Doamne, ai milă de noi!”

 

*Dacă vrei să scrii pe acest site, aştept un e-mail la: psihoterapeut.monica@gmail.com

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Oameni cu aripi

„ISTORIA ROCKULUI ROMÂNESC”, SPUSĂ DE NELU STRATONE, ÎN PREGĂTIRE LA HYPERLITERATURA

Distribuiți vă rog

Pentru cine nu mă cunoaşte, fost-am toată viaţa întruchiparea revoltei. M-am revoltat împotriva nedreptăţii făcute celor săraci, a celor talentaţi dar nerecunoscuţi, a binelui ce primeşte răsplată iadul, a tuturor celor văzute şi nevăzute. 🙂

Am visat o lume frumoasă, în care să se cânte, să se scrie, să se danseze şi să se picteze cu sânge istoria sufletului.

Am visat oameni frumoşi, cu dezastre transformate în biruinţe. Şi pe Dumnezeu, îmbrăţişând lumea asta a mea, cu toată iubirea pe care Singur a creat-o. Şi noi am înţeles-o greşit, şi-am dat-o la porci, s-o sfâşie de vie…

Cine mă cunoaşte,  ştie că ce spun acum stă sub semnul unei mari dureri: aceea că noi, artiştii lumii, avem de toate, numai dreptate nu. N-avem dreptate când strigăm că ne doare laşitatea, ura, indiferenţa, egoismul, ignoranţa, umilinţa şi amăgirea.

N-avem dreptate, zice restul lumii. Restul acela format din cei ce ne râd în faţă, că n-avem ce face şi-atunci ne-apucă absurd câte o melancolie şi creăm cine ştie ce bazaconie destinată unei sinucideri spectaculoase.

N-avem dreptate când spunem că ne dor visele pe care le împlinim în propria artă. Doar în ea. Pentru că în propria ţară, uneori, murim calculat, de la supradoză de iubire injectată în pleoape. În suflet şi-n tălpi. Alea cu care am colindat lumea, sperând să găsim un strop de dreptate în ea.

Noi, artiştii ăştia teribilişti, rebeli, tatuaţi, beţivi, drogaţi, nebuni şi degeaba, ne întâlnim uneori la un pahar de umilinţă şi ne înecăm amarul în câteva versuri. În câteva culori, în câteva pânze, în câţiva paşi, pe câteva note, sărind de pe portative.

Scriu cu lacrimile făcute rugă, cum adesea am spus, despre destinul celor ca mine. Unul frumos, cu toate negurile şi morţile tatuate în tâmple.

Scriu după ce am citit cu inima bătând a ultim poem, despre proiectul celor de la Hyperliteratura.

Am aflat despre el de la Radu Toderaş, om drag, ce mi-a adunat bucăţile de suflet şi le-a ţinut în braţe până s-au lipit singure, de-atâta timp ce-a trecut peste ele. Neiertător. Odată…

Am aflat de la el că vrea, împreună cu Andrei Ruse  şi Nelu Stratone, realizatorul celebrei emisiuni radio A lu’ Nelu, să scrie istorie.

Dar nu orice fel de istorie. Ci ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC.

Am citit despre proiect, am râs şi-am plâns. Am râs pentru că mi-am amintit de vorbele lui Radu, spuse când a aflat că „m-am pocăit”:

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

„Cu tine n-o să mă rog niciodată că avem cerinţe diferite de la divinitate! Dacă vrei să bem împreună un zaibăr, asta cu nerăbdare!” :))

Deşi ne sunt cerinţele diferite, sufletele noastre bat la fel de rebel şi, ar zice unii, naiv, pentru artă. Pentru cuvânt şi pentru portative.

Probabil ca noi sunteţi mulţi, îndureraţi de istoria care se scrie cu sângele marilor artişti, despre care se povesteşte abia după ce s-au dus la un pahar de viaţă, cu Dumnezeu.

Am plâns pentru că am văzut în proiectul ăsta multă iubire. De lume. De oameni. Am plâns de frica ignoranţei celor ce vor trece pe lângă el şi se vor duce să cumpere celebritate. Ori încă un gram de silicon. Ori poate niscaiva „şmecherie”, să ne arunce cu ea în ochi. Ăştia ce-au văzut moartea de multe ori, dar au sfidat-o şi-au crezut în ea mai mult ca-n Dumnezeu: c-o întârzia suficient încât să aibă ei timp să ne lase moştenire un vis devenit realitate: că arta va câştiga războiul cu Diavolul.

Am citit despre ISTORIA ROCK-ULUI ROMÂNESC atât cât să-mi doresc să susţin acest proiect pentru pasiunea pe care omul Nelu Stratone a pus-o în fiecare cuvânt. Să scrii istorie te scrie pe tine, cu acelaşi sânge, în istorie.

O carte care adună între copertele ei visele unor generaţii care au sperat până la ultima suflare că rock-ul nu va muri niciodată. Deşi e aspru criticat, deşi judecăm şi acuzăm, facem supoziţii şi dăm verdicte pentru dezastrul din Colectiv!

Mulţumim, Nelu Stratone, pentru visul tău!

Mulţumim pentru o viaţă de generaţii, pe care o vinzi pe câţiva lei! Prea puţin, îndrăznesc să spun, pentru boala de care suferi, ca mulţi dintre noi: „o boală ce are rock-ul ca simptom”.

Pentru cei care doriţi să contribuiţi la naşterea unui vis, există aceşti oameni care încă mai cred în poveşti. De viaţă.

Pentru a susţine proiectul, click aici.

Pentru o întoarcere în trecut, citiţi versurile:

“Văd o lume întreagă ce-a uitat tinereţea

Cu visuri îndrăzneţe ce-au trecut ca un vânt

Şi atunci de ce oare sunt discuţii aprinse

Când şi voi ştiţi prea bine că totuşi ca voi sânt.”

PHOENIX – TOTUȘI SÎNT CA VOI (1967)

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog
Monica Zinca