Etichetă: deyvoltare

Cum A Ajuns Generaţia De Ieri Să Ucidă Generaţia De Azi

Copii tipici

Cum A Ajuns Generaţia De Ieri Să Ucidă Generaţia De Azi

Distribuiți vă rog

Trasaturile generatiei de ieri

Copile, ne iartă pentru că generaţia de azi a ajuns să ucidă generaţia de ieri!

Generaţia CARTE. Generaţia DRUM PE JOS, generaţia GUMĂ TURBO, generaţia V-AŢI ASCUNSELEA şi generaţia SCRIS PE BLOCURI

A fost odată ca niciodată, (şi câtă durere că voi, copiii de azi, nu veţi avea ce să povestiţi)… o generaţie ALTFEL. Una în care copilăria însemna râs cu gura până la urechi, mâncat de pe jos orice-ţi cădea, joc RAŢELE ŞI VÂNĂTORII, STICLUŢA CU OTRAVĂ, ELASTICUL, COARDA, ŢARĂ, ŢARĂ, VREM OSTAŞI, MAŢELE ÎNCURCATE, FLORI, FILME ŞI BĂIEŢI, MELODII SAU CÂNTĂREŢI!

A fost odată o lume plină de PĂRINŢI. Care munceau, îşi creşteau copii şi îi învăţau: să respecte adulţii, bătrânii şi profesorii. Să îşi facă temele, să se joace de-a … să spună “SĂRUT MÂNA PENTRU MASĂ, MĂ SCUZAŢI!”…

A fost odată o lume plină de COPII. Care mergeau la şcoală, se jucau, învăţau şi abia aşteptau să vină a doua zi, să îşi reîntâlnească prietenii şi colegii de clasă.

A fost odată ca niciodată o lume plină de ŞCOLI. Care „răsunau de clinchetul cristalin al clopoţelului”. N-am să uit niciodată această propoziţie, scrisă în manual. Se vorbea despre prima zi de şcoală…

Spune-i copilului tău cât de mult contează pentru tine și cum venirea lui pe lume ți-a transformat întreaga ta existența. Comandă AICI scrisoarea personalizată pentru copilul tău, pe care să i-o oferi atunci va putea înțelege lumea așa cum este ea.

A fost odată o LUME…

Trasaturile generatiei de azi

Astăzi e o lume. Cu litere mici. Virtuală. Oamenii nu mai sunt oameni, au devenit roboţi…

Astăzi sunt părinţi. Cu litere mici. Absenţi. Plecaţi de acasă de dimineaţa până noaptea, sau acasă, pe canapea, folosind telefoanele pe post de socializare…

Astăzi sunt copii. Cu litere mici. Deprimaţi. Nu mai ştiu să râdă, nu mai au timp, pentru că trebuie să ucidă te miri ce monştri din jocurile electronice…

Astăzi sunt şcoli. Cu litere mici. Pustii. Nu se mai aud clinchete de clopoţei, ci sunete de jocuri pe tablete şi telefoane.

Am fost odată COPIL. Cu litere mari. Mergeam la şcoală pe jos (ce-i drept, trăiam într-un orăşel de provincie, unde drumul până la şcoală ţinea vreo 40 de minute, fără maşină) şi povesteam până la şcoală tot ce ne durea, ce ne bucura, ce ne speria…

Ne dădeam întâlnire după ceas, să ne vedem în colţ, dimineaţa, spre a merge împreună. N-aveam telefoane, să le butonăm non stop, şi când nu reuşeam să ne sincronizăm, nu ne plictiseam până la şcoală, mergând cu noi de mână, şi povestind cu gândurile noastre…

Ne băteam cu bulgări, făceam oameni de zăpadă, ne dădeam cu sania, ne aruncam în nămeţi, mergeam să vopsim pomii de Paşte, ştergeam geamurile de primăvară, sădeam pomi. Şi părinţii noştri erau mândri de noi. Fetiţele învăţau să coase şi să lucreze la război, să împletească haine cu andrele, şi băieţii să confecţioneze obiecte din lemn…

Astăzi părinţii nu îşi mai lasă copiii la săniuş, pentru că răcesc, fac febră, ajung la spital.

Nu le mai pun sare pe piept, nu le mai dau să bea ceai de ceapă, nici nu le mai pun picioarele în şosete pline cu oţet (eu încă folosesc toate aceste obiceiuri învăţate de la bunica şi reuşesc să bat răceala mai repede decât cu tonele de medicamente)… pentru că miroase urât în casă… Azi le dau antibiotice pentru fiecare strănut şi doze-şoc de NUROFEN  după fiecare ploaie care i-a udat niţel…

Azi, părinţii nu le mai dau voie copiilor să ia de pe jos bucata de pâine… în copilăria noastră se mânca din aceeaşi farfurie cu puişorii de curcă sau din ceaunul cu mălai pentru porci. În copilăria mea s-a crescut cu corcoduşe adunate de pe jos după vreo furtună cu ploaie, după care dădeam fuga toţi copiii în grădini să culegem de pe jos ce-a doborât vântul, şi le mâncam aşa nespălate, cu noroi pe ele, şterse numai de tricourile murdare de pe noi, în care stătusem de dimineaţa… Tricourile alea spălate cu săpun de casă. Săpunul ăla pe care-l făceam cu mamaie din resturile de untură de la porc…

In cazul generaţiei din zilele noastre, copiii nu mai au voie să sară, ori să se învârtă, pentru că sunt HIPERCHINETICI. În copilăria mea se sărea de dimineaţa până seara, se alerga până veneau părinţii cu schimburile după noi, ori cu sandvish-urile în faţa blocului, pentru că refuzam să mai plecăm la masă. Şi ne puneam pe mâncat unul de la altul, ne săturam şi ne luam la alergat imediat după ce ne umpleam stomacul…

Pe vremea aia erai bolnav dacă NU alergai şi nu săreai, acum eşti bolnav dacă le faci pe oricare dintre ele…

Acum trebuie să-i punem pe copii să stea la masă spălaţi pe mâini de 3 ori dacă se poate, şi să se ridice la fel de curaţi. Şi dacă nu se poate, li se dă în gură, pentru că „nu suntem porci”. Ori murdărim canapeaua de 3000 euro, ori parchetul de 5000…

Când eram copil mâncam pe scaun de lemn, fără 3 perne puse sub şezut, la masă de lemn pe care mamaie o spăla cu apă FĂRĂ DETERGENT. În farfurii spălate cu NISIP. În bucătăria în care exista pământ. Nu ciment, nu parchet, nu covor… PĂMÂNT. Dădea mamaie cu mătura, stropea mai întâi cu apă să nu se facă praf, şi de mai făcea câte o dată şi-mi intra în ochi, mă ştergeam cu mâinile murdare de ţărână şi când mă puneam pe plâns că mă ustură, arunca repede cu cana cu apă după mine şi trecea până terminam de mâncat…

Generaţia alpha mănâncă numai brânză de la firma X, împachetată în plastic de calitate… Noi mâncam din tifon, sau nu mai ştiu cum se numea un alt material din care confecţionau bunicii noştri „desaga de făcut brânză”, când nici nu era gata închegată. Scăpau bunicii niscaiva fire de păr, niscaiva paie… le dădeam la o parte şi ne umpleam stomăcelele până la refuz.

Pe vremea aia, la 5-6 ani scoteam apă din fântână şi mergeam cu bunica să ud roşiile în grădină, cu găletuţa mea de 5 litri, pe care o scăpam de câteva ori, şi până să ajung la bilioanele de roşii, mai rămânea un sfert…

Astăzi copiii de aceeaşi vârstă nu sunt lăsaţi să-şi ducă nici ghiozdanele în spate, nici scaunul la masă, pe motiv că NU POT.

Iar băieţeii (asta a fost cea mai şocantă explicaţie care mi-a fost dat să o aud până acum!) „nu au voie să care nimic, pentru că greutatea crează IMPOTENŢĂ, nu trebuie să îi lase părinţii nici o jumătate de kg de fructe să care, pentru că nu vor mai avea copii…”.

Mă întrebam cum de-am apărut eu pe lume, la cât a muncit tata cu sapa, cu sacii , cu lopata, etc…. ?!

Astăzi noi umplem spitalele de psihiatrie pentru că suntem depresivi, pe vremea aia n-aveai timp de aşa ceva… da, aţi citit bine, n-aveam timp de depresii.

Aveai mereu câte ceva de făcut, care-ţi umplea ziua, dar mai ales sufletul…

Şi ne mai întrebăm apoi de ce copiii noştri iau pumni de pastile, şi ne mai supărăm pe psihiatri că le prescriu… când ei n-au voie decât să STEA, pentru că altfel se îmbolnăvesc, „şi nu te duci tu cu ei la spital, Monica! Eu mă chinui cu penumonia lor!”.

Şi ne mai întrebăm apoi de ce copiii noştri nu ştiu să facă nimic, sau de ce au ajuns în spitale de psihiatrie, când AU AVUT TOT CE ŞI-AU DORIT?!

Pentru că prea au tot ce îşi doresc, fără să depună vreun minim de efort, şi pentru că prea sunt obligaţi să STEA toată ziua, căci altfel noi, adulţii, avem de chinuit din cauza lor!

UNDE EŞTI COPILĂRIE, CU LIBERTATEA TA, CU TOT?

Împărtăşeşte cu cei dragi ţie acest articol, dacă ţi-a adus aminte de ce ai trăit sau dacă speri ca într-o zi copiii tăi să trăiască liberi …

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Monica Zinca