Etichetă: pamant

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE.

Credinta

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE.

Distribuiți vă rog

Dumnezeu ştie întotdeauna DE CE! De ce îngăduie furtuna în viaţa ta, de ce NU potoleşte valurile. De ce te priveşte cum te prăbuşeşti la pământ, şi … TACE. ŞI NU doar că tace, dar nici nu intervine. Şi simţi că nu e drept, şi te întrebi, la capătul puterilor: “Doamne, Tu chiar eşti nepăsător, sau nu exişti? Tu chiar eşti un CĂLĂU, sau eşti o născocire a lumii, care, de atâta nevoie de alinare, Te-a creat aşa, din neant, să se amăgească?”

Simona Pop, femeia care a învins cancerul de 2 ori, spunea AICI:

„CÂND PRIVESC ÎN URMĂ, FĂRĂ CANCER, AŞ FI DETESTAT PERSOANA CARE URMA SĂ DEVIN…”

 

 

Şi ne dă tuturor o lecţie de viaţă mai dură, dar mai adevărată decât toate lecţiile pe care le-am învăţat pe băncile şcolii.

Nu am trecut, personal, prin ce a trecut Simona, dar mi-amintesc ca ieri, de cancerul din inima mea. Am refuzat ani de zile să-l scot. Am refuzat citostaticele, am refuzat regimul, am refuzat transfuziile. Am spus NU tuturor şanselor de a mă vindeca de nefericire.

Am trăit ani la rând, mâncând obsesiv orice hrană fără nutrienţi. Şi nu doar fără nutrienţi, ci infestată cu otravă. Mă hrăneam natural, ziceam eu, cu cei mai frumoşi idoli ai lumii: IUBIRILE mari, pentru oameni mici. Nu mici, în sensul de defecţi şi neînsemnaţi. Şi pe ei, pe toţi, pe numele lor, Dumnezeu îi iubeşte ca şi pe mine; nu mici, în sensul de mai păcătoşi ca mine, ci mici faţă de Marele Mântuitor.

[ulp id=’PJaB4tHW4igmAbCt’]

Mi-am otrăvit sufletul cu cele mai nocive minciuni, ce aveau cele mai dulci gusturi cu putinţă. Credeam în amăgiri pe care le cumpăram scump, de pe rafturile cele mai accesate ale lumii. Pentru că devenisem dependentă de dulce. Un dulce care mi-a infestat inima. Şi trupul. Şi mintea. Pe toate, la promoţie.

Când nu-mi luam drogul, iubirea aia de care făceam rost fie din braţe de bărbat dependent de orice altceva, numai de Dumnezeu NU, fie din reviste, fie din cărţi imprimate cu ispitele dulci ale altor femei, mai norocoase decât mine, fie din vreun colţişor de iluzie… întram în sevraj. De iubire, da…

Nu însă una îmbrăcată de sărbătoare. Sub nici o formă. Ci zdrenţuită, mirosind a putred.

Şi, să-mi pot reveni, căutam alta. Şi găseam. Una şi mai zdrenţuită. Şi mai putredă. Şi mai în delir.

Şi-am dus-o aşa, ani mulţi. Până ce-am ajuns, într-o noapte, la capătul unui drum ce se sfârşea cu nişte aripi. Pe care scria, cu litere tremurânde: “Ia-le! Puneţi-le, şi zboară spre Iubirea adevărată!”

Le-am luat, să ştiţi! Le-am luat, căci de frica morţii, facem orice! N-aveam însă habar  unde mă vor duce. Am fost sigură că Dumnezeu mi le-a trimis, pe ele, pe aripi, adică, 🙂 să mă scoată (şi de data asta!) din iad.

Dar nu. De data asta, Dumnezeu le-a folosit, să mă ducă în pustie. Unde nu că n-aveam apă. Ori pâine. Ori oameni. Ori aer. Aveam de toate, mai puţin putere să iau din ele. Dumnezeu îmi arăta întinderea de ape în care mă puteam scălda, în schimb, îmi dăduse un ocean de dureri, din cauza cărora nu puteam să mai fac nici un pas.

Tot ce mi-a mai rămas, după ani în care mă amăgisem că fusesem cea mai iubită femeie din Univers, a fost durerea. Mă alesesem cu un cancer în ultimă fază. Al inimii. De care încercasem să scap tot cu cancer. Şi-atunci, pe patul de moarte, am strigat către El.

Nu, nu m-a vindecat miraculos. M-a vindecat în 2 ani şi jumătate de citostatice. De transfuzii. De regimuri. Încă mă lupt cu boala. Da, aia făcută de păcat. Da, ăla ce-a fost spălat la Golgota, pe Cruce. Dar vindecarea nu a presupus automat înlăturarea tuturor durerilor. Nu! A presupus intensificarea lor. A însemnat îngenunchere. Regret. Părere de rău. Smerire. Vinovăţie. Lacrimi. Conştientizare. Dar, mai presus de toate, Asumare.

Mi-am asumat cancerul, cu tot ce presupunea el. Nu Dumnezeu mi-l dăduse, ci eu mă pricopsisem cu el, după ani în care tot ce simţisem că are gust dulce, mâncasem, fără să mă gândesc la consecinţe. Ajunsesem dependentă, şi din dependentă, un tâlhar. Care fura orice, numai să aibă cu ce-şi cumpăra drogul. Furam de la mine, însă. Timp. Respect. Stimă de sine.

Pe toate le vindeam apoi la preţuri de nimic, să-mi iau doza de iubire. Otrăvită.

Şi într-o zi, iubirile astea ale mele, toate la un loc, s-au întâlnit şi s-au sfătuit să mă răstignească. Da, tocmai ele, pentru care făcusem totul. Le dădusem totul.

Şi… cu mâinile şi picioarele strupunse de piroaie, cu sângele şiroind, mi-am întors capul. Aiurea, Fără rost. Aşa am crezut atunci. Şi-am văzut lângă mine, Un Împărat. Răstignit şi El. Condamnat la moarte, pentru că prea mult a iubit. Aproape ca mine, ziceam. 🙂 Nu era aproape, era CU MULT MAI MULT CA MINE.

Cu ultima suflare, am şoptit către El: “Doamne, iartă-mă! Fie-Ţi milă de mine! Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Şi-am murit. Faţă de lume. Şi m-am născut din nou. Din Dumnezeu.

Şi povestea mea o veţi citi într-o zi, între file reale de carte, pe toată, dar până atunci… fiţi încredinţaţi că Dumnezeu ne trece prin valea morţii, pentru a ne învăţa că da, mai mult decât suntem noi conştienţi, putem duce!

Şi da, azi, cu mândrie sfântă, recunosc, asemeni Simonei:

 

„CÂND PRIVESC ÎN URMĂ, FĂRĂ CANCER, AŞ FI DETESTAT PERSOANA CARE URMA SĂ DEVIN…”

Comandă AICI cartea mea, Pune ultima piesă!, să afli iubiri ce te vor duce întotdeauna la răstignire! Să înveţi drumul pe care niciodată să NU mergi! Dar, dacă acum te-ai oprit, şi durerile sunt mari, fii sigur că ceva bun urmează să se întâmple!

Totul începe cu ASUMAREA! Pleacă-te pe genunchi, cere-ţi iertare de la Dumnezeu pentru tot ce-ai făcut, caută un specialist, şi începe chimioterapia. Va durea, va durea cum n-a durut niciodată, şi vei vrea de mii de ori să te întorci înapoi, la vechile dependenţe, şi vei vrea să renunţi; dar la finalul drumului, vei spune ca şi mine, despre iubirile alese în grabă:

Mulţumesc, Doamne, pentru NU!

 

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

 

Distribuiți vă rog

Relatii

Pensiunea Rază de Soare- locul unde mi-am lăsat Aripile

Distribuiți vă rog

– locul unde mi-am lăsat Aripile

Azi scriu despre o altfel de iubire a mea. De data asta, nu bifată greşit. 🙂

Iubirea de natură. Cea pe care Dumnezeu a creat-o pentru noi. Să ne bucurăm de ea. Numai că noi, puşi pe câştigat bani şi faimă, cheltuim timp să cumpărăm câte o bucurie la final de lună. De săptămână ori de viaţă…

Trist … ne e frică să trăim fără bani. Şi la sfârşit, ne e frică să murim fără oameni.

 

Despre iubirea de Aer vreau să vă spun azi. Despre cât de frumos se trăieşte liniştea în Breaza. La pensiunea Rază de Soare. Am fost 4 zile acolo, cu treabă. Impropriu spus la mine, aşa este! Treaba mea e să învăţ copiii cu tulburări de spectru autist să crească frumos. 

Am avut 4 zile în care m-am jucat vreo 15 ore pe zi. M-am jucat, da. Să-l pot învăţa pe copilul frumos să cânte. Să împărtăşească. Să împartă. Să se dea peste cap. Să mângâie. Să vorbească. Să reziste.

Am găsit un loc pe care mi-aş dori să îl întâlnesc şi în Rai.

Oameni frumoşi. Cu suflet plin de har.

Trambulină. Copilărie regăsită într-un loc unde poveştile au gust de corcoduşe necoapte.

Biliard. Locul unde Tom şi Jerry se luptă pentru supravieţuire. Copii care jucau cu părinţii, de drag ce prindeau de raza de soare ce apăruse peste noapte în viaţa lor.

Fotbal. Porţi de Rai, aş zice eu. Copii şi părinţi jucând, strigând. Râzând.

Spune-i ALTFEL „Te iubesc!”. Fă-i un cadou de neuitat: o fărâmă din sufletul tău transpusă în cuvinte. Comandă AICI povestea voastră de dragoste personalizată!

Terase. Ferestre spre cer. Numai lemn. Să simţi România. Să miroşi a foc neaprins.

Grătar. De ars pe el oboseala. De simţit miros de “Am voie!” 🙂

Foc de tabără. Să retrăieşti ce-ai fost odată.

Căruţă cu cal. Mişu, l-a botezat un prichindel de 3 ani şi jumătate. De făcut fercire.

Gâini, cocoşi, puişori. De învăţat copiii să iubească.

Deşi nu am avut timp să scriu, decât o singură postare, am scris pe suflet promisiunea reîntoarcerii. Sper, de data aceasta, cu o gaşcă întreagă de copii. Să-i învăţăm să trăiască frumos.

Rază de Soare, pensiunea unde Cerul şi Pământul se cunună. 

Am fost pe jos, în centrul oraşului. Cu copil de 5 ani de mână. Ne-am dat în tiribombe, în leagăne şi în tobogane. Am cumpărat îngheţată şi jucării de lemn. Să nu uităm să trăim.

După 3 ore, am auzit un glas frumos: “Hai înapoi la pensiune!”

  • De ce? întreb curioasă că al meu copil vrea să ne întoarcem…
  • Să ne dăm în trambulină. Să mă plimb cu căluţul! Să cânte cocoşul.

Mai spui ceva? 🙂 Nu ai cum… Copiii nu spun lucruri trăznite la Rază de Soare. Spun poveşti de trăit.

Mulţumim, Rază de Soare, pentru Aripile de Drum cărora le-am dat pauză 4 zile. Să-şi odihnească bătăile.

Mulţumim pentru frumuseţe, ospitalitate şi copilărie!

Revin, promit sufletului meu că îi voi da această libertate cât de des voi putea. MERITĂ!

Dragii mei, sufletele noastre merită o parte de Rai în fiecare clipă. Să le-o dăruim din când în când, aşa, într-o zbatere de gând! Să ne oprim într-o rază şi să ne odihnim sufletele, obosite de atâta căutat faimă.

 

Opriţi-vă la Rază de Soare, întinedeţi-vă inimile pe iarbă şi mirosiţi bucuria copilului din voi!

Până la revederea cu partea mea de Rai, îmi pun Aripi de Drum şi pornesc spre vis. Acolo unde mă aşteaptă Căluţul Mişu să îmi spună că şi oamenii mari au nevoie să se oprească să îl mângâie. Din când în când.

Atenţie: aici se face artă!

20160619_194618

Desen al unui adolescent cu Autism, de 16 ani! El este căluţul Mişu!

[ulp id=’C8fFaJbxUq9DpQpZ’]

Distribuiți vă rog
Monica Zinca