Povestea dizabilităţii: Bă handicapatule! Da, tu, ăsta în scaun cu rotile!

– Ce te uiți mah tu la femeia mea, mă, handicapatule? Vezi-ți mă tu de scaunul tău acolo, că are cine să-i tragă ei scaunu’, spune muşchiulosul cu 3 lanțuri la gât, stând ca barosanu’ pe jilțul lui de aur, în vreme ce “femeia lui” stă în picioare, lângă masă, aşteptând următoarea comandă a bărbatului ei.
– N-auzi mă să nu te mai holbezi aşa? Şi ce-i vorbești cu dumneavoastră? Crezi că aşa o iei de lângă mine mă, handicapatule? Treci fă-ncoa’, ce stai ca statuia acolo?

– Păi ai zis să nu te deranjez, cât eşti cu băieții …
– Păi am zis, fă, da’ nu vezi că te vrea alții? Şi găsişi şi cine. Păi cine să se uite, fă, la tine, decât handicapați?  Că dacă nu te luam eu te mânca păduchii, fă! Unu’ de-sta te mânca fă! Cât noroc pe tine, fă, să mă uit eu la tine. Să te fac bunăciune, că era  vai de capu’ tău. Dacă nu era barosanu’, ce făceai, fă?

Femeia cu părul carlionţat, cu unghii peste media unghiilor femeilor demne de respect, lăcrimează. Se duce lângă “barosanu’ ei” şi de acolo mă opresc din privit.

E frumoasă femeia asta. Dacă n-ar purta treij’ de kile de aur la gât, în nas şi prin toate încheieturile, şi nu şi-ar dezveli juma’ de trup, ar fi o doamnă ce multora le-ar întoarce privirile.

“Handicapatu’ ăsta” se retrage, îi văd lacrimile din ochi şi-i simt bătăile inimii. Iese din local, coboară singur în micuța grădină, şi tace. Mă prefac că scriu un mesaj, ies după el, şi-n cântecul lacrimilor lui neaşezate, scriu o scrisoare către Dumnezeu:

“Nu-Ți spun, Doamne, nimic. Tu ştii foarte bine ce-a fost. Te întreb doar. Mă iartă că poate voi striga la Tine! Uneori mi se pare că eşti tiran. Vreau să îmi spui de ce ai permis umilinţa asta?

De ce taci, de ce stai, de ce laşi?

De ce, Doamne, ai lăsat ochii ăştia atât de frumoşi, să plângă?

De ce, Doamne, dacă ne iubești, mutilezi un suflet? Tu ştii cât îl doare. Tu ştii cum era el cândva. Tu ştii că umilința asta l-ar putea costa viața…

Dacă va decide să-şi pună capăt zilelor din cauza durerii? Dacă nu se va mai putea trezi niciodată?

De ce, Doamne, permiți atâta nedreptate? Cu ce-a greşit chipul ăsta frumos? Vroia doar să fie politicos cu o femeie… unde eşti, Doamne, în clipe ca astea? Unde-ai fost când i-ai luat dreptul la…”

Mă opreşte din strigat fără glas:

– Copilă dragă, îți înțeleg revolta. Ştiu că şi pe tine te-a durut copilăria aia în care te strigau copiii “handicapato!” Şi pe tine te-a durut indiferența lumii. Singurătatea în care te-au lăsat ceilalţi când nu mai puteai alerga cu ei. Ştiu, fată dragă, cât te dor durerile “handicapaților ăştia”. Căci şi tu ai trecut pe-acolo cândva. Nu e la fel de dureros, dar ştii cum e să se aplece alții, să le poţi simți brațele.

Ştii cum e să trebuiască să îți ridici privirile către copiii care ridicau cândva privirile să te poată vedea. Se inversaseră rolurile şi ajunseseşi cât o ghindă. Şi sufletul ți se mărea cu fiecare “handicapato” pe care-l auzeai.
Nu te cert când Mă cerți. Ştiu că ți se pare nedrept. Ştiu că i-ai fi spus „barosanului” că ochii ăştia frumoși, ai “handicapatului ăsta”, n-au la gât 3 zgărzi de aur, ci un ştreang cu care şi-a spânzurat fricile. Ştreangul ăla din care a făcut Aripi de drum, să zboare cu ele prin lume.

I-am dat Aripi, copilă dragă, să ajungă mai repede la Mine! Voi, cu picioarele voastre sănătoase, nu aveți rapiditatea lui. Dar nici determinarea.

De ce am lăsat suferința lui? De ce nu M-am coborât să-l scap?

Pentru că nici de pe cruce nu M-am dat jos, deşi puteam. Nu am oprit ciocanele care-Mi băteau cuiele. Puteam să nu îndur nici o umilință, fată frumoasă! Dar dacă aş fi oprit răutatea lor, ai mai fi fost tu azi salvată?  Ai mai plânge tu azi, din dragoste pentru ochii lui frumoşi, dacă Eu aş fi făcut dreptate?

E drept să strigi la Mine azi şi să mă-ntrebi de ce l-am părăsit, căci şi Eu am strigat la Dumnezeu atunci. Şi Eu I-am cerut să mă scape. Să ia paharul de la Mine. Dacă n-a făcut-o, a fost pentru ca azi, tu,  doar prin crucea Mea să iubești.

Cu ştreangul “handicapatului ăsta”, fetiţă dragă, o să fie salvați de la moarte mulți. El, „handicapatul ăsta” îi va apuca, atunci când vor fi pe margine de putere, şi îi va trage înapoi, în viață.

Căci vor vedea determinarea lui. Voința şi motivația asta ce-i sclipeşte în ochi. De asta sunt aşa frumosi, copilă dragă! Pentru că poartă în ei o palmă din gloria Mea. I-am dat putere să zboare. Îngerii n-au nevoie de picioare să ajungă la Mine. Voi credeți că dacă le aveți sunteți mai puternici. 
Vă mințiți singuri! O să vedeți de ce, într-o zi…

Mă uit la chipul ăsta frumos şi-l privesc până-n suflet. Acolo văd adevărata frumusețe şi sufletul ăsta nefardat îmi ia de mână sufletul:

 

“Femeie frumoasă, într-o zi mă vei vedea alergând! Vom zbura amândoi, de mână, într-o grădină fără lanțuri şi ştreanguri! Până atunci, dă-mi mâna ta, lasă-mă să-ți pun Aripile, şi hai la Drum! Împreună!”

Dacă şi tu cunoşti “un handicapat”,  dă un share acestui articol! “Handicapatul ăla” poţi fi tu, într-o altă împrejurare! Nu rămâne indiferent!

Iar dacă povestea voastră de iubire spintecă lumea, comandă AICI mărturia voastră, şi transformaţi Raiul în veşnicie!

Dacă articolele mele îți sunt de ajutor, te încurajez să ajuți cu un SHARE pentru ca ele să ajungă la cât mai multe persoane, să dai un like paginii Învață.Crede.Iubește , să te abonezi la canalul meu de Youtube,AICI și să te înscrii în grupul NU EȘTI SINGUR PE LUME, aici!